Economia reală

Un studiu recent publicat de Banca Centrală Europeană (BCE) include recomandarea pentru cetățenii europeni de a avea în casă bani cash. Se precizează și suma care ar trebui păstrată în locuință și anume 100 de euro sau contravaloarea cumpărăturilor pe care le face familia într-o săptămână. Când am văzut recomandarea BCE mi-am adus aminte de gluma aceea care mai circulă și astăzi în rândul publicului. Și anume, ce face un român după ce a rămas fără bani? Răspunsul este: schimbă 100 de euro. Nu știu cum se întâmplă în Europa de Vest, dar aș putea paria că pentru mulți români a avea 100 de euro în casă este ceva de la sine înțeles. Marii fani ai cashului din România s-au grăbit să se bucure văzând titlurile presei internaționale pe tema sutei de euro. Numai că dacă citim cu atenție studiul BCE și titlurile din mass-media vom vedea că BCE se referă la un anumit context și anume cel al unei crize. Cu alte cuvinte, sfatul de a avea 100 de euro cash se referă la situația unei crize tehnologice sau energetice în care sistemele de plată moderne clachează pur și simplu și devin nefuncționale. Indiferent cum se fac plățile, ideal este ca riscul evaziunii să fie cât mai redus. Este de la sine înțeles că dacă sistemul de plată electronic nu mai funcționează, plata cash devine esențială. De asemenea, este de la sine înțeles că numerarul reprezintă o componentă a pregătirii pentru situații de criză. Lichiditățile contribuie la o reziliență sistemică amplă, se arată în studiul BCE. De altfel, Europa este în plină dezbatere referitoare la utilizarea numerarului. Sunt specialiști care pledează pentru reducerea masivă a utilizării banilor cash, dar și experți care susțin plățile electronice și văd creșterea utilizării lor. Ca de obicei, părerile sunt radical împărțite între cash și utilizarea plăților online. Studiul BCE arată că, în pandemie, deținerile în numerar au explodat ajungând la 155 miliarde de euro, comparativ cu o creștere anuală înainte de criza sanitară de 55 miliarde de euro. Studiul arată că, paradoxal, au crescut și cashul, și plățile online. ”O anvelopă de rezervă” Banii cash nu sunt văzuți ca un activ financiar care trebuie folosit neapărat în fiecare zi, ci doar ca o „anvelopă de rezervă” pentru un eventual moment în care se prăbușesc sistemele de plăți la nivel internațional. România este totuși o țară a numerarului. Și spunem acest lucru prin prisma observațiilor din teren, dar și a cifrelor statistice. În ultimii ani, progresul plăților electronice este tot mai evident. România are și o legislație care impune un prag maximal de plăți cash care se pot efectua zilnic de către companii. De cele mai multe ori, plățile online sunt privite ca un mod de luptă cu evaziunea. Fără îndoială, plățile electronice sunt esențiale pentru o economie fiscalizată. Dar, plata online nu este decât doar una dintre metodele de luptă cu evaziunea fiscală. De cealaltă parte, plățile în numerar sunt văzute ca o formă de manifestare a libertății economice și s-a ajuns chiar până la o serie de teorii conspiraționiste care vizează deținerea numerarului sau, dimpotrivă, limitarea folosirii cashului. Probabil că soluția cea mai bună este calea de mijloc care să permită atât plata în numerar, fără să o încurajeze neapărat, cât și plata electronică. De altfel, BCE a arătat de mai multe ori beneficiile și caracteristicile plăților în numerar. Cele două sisteme, plata în numerar și cea online, pot conviețui împreună. Progresul, însă, este adus de plățile electronice, ele reprezintă viitorul, indiferent de opoziția de care se lovesc. În concluzie, ar trebui ca mecanismul plăților electronice să fie privit ca atare și să fie scos din teorii ale conspirației care fac mai mult rău decât bine.

România și Comisia Europeană s-au înțeles asupra nivelului deficitului bugetar pe acest an. Cifra este mare, aproape de nivelul de anul trecut. Important este ca guvernul să respecte măcar acest angajament fiscal. Comisia Europeană se dovedește a fi extrem de flexibilă cu România în ceea ce privește reducerea deficitului bugetar. Ieri, premierul Ilie Bolojan a anunțat că la începutul săptămânii, la Bruxelles, a căzut de comun acord cu oficialii europeni ca ținta deficitului bugetar din acest an să fie de 8,4% din PIB. Este o concesie importantă pe care Comisia Europeană o face României, pentru că începând de anul trecut ținta deficitului bugetar a fost schimbată de nenumărate ori. De exemplu, în luna iulie a.c., la ședința Ecofin, s-a făcut prima relaxare a nivelului deficitului de la 7% din PIB (înscris în planul fiscal-bugetar național convenit cu Comisia Europeană) la 7,7% din PIB. De altfel, bugetul de stat pe anul acesta a fost adoptat, la începutul anului, cu un deficit de 7% din PIB. Din iulie până în septembrie a.c, România a convins Comisia Europeană și Comisia Europeană s-a lăsat convinsă ca anul să se ăncheie cu un deficit de 8,4% din PIB. Este adevărat că imensa problemă de anul acesta vine din 2024. Adică, anul trecut deficitul bugetar a ajuns la o cotă greu de imaginat, respectiv 8,65% (pe standardul cash) și 9,3% din PIB (pe varianta ESA). Cu alte cuvinte, devierea imensă de anul trecut de la ținta asumată prin buget și convenită cu Comisia Europeană, a pus guvernul actual în situația de a nu putea la rândul lui să atingă cifra promisă pentru anul acesta. Pentru că una este cobori deficitul de la 7,9%, în 2024, la 7%, anul acesta, și alta este să reduci deficitul de la 8,65% la 7%. Cu toate acestea, nu putem trece cu vederea că respectând înțelegerea cu Comisia Europeană, guvernul Bolojan va reduce foarte puțin nivelul deficitului: de la 8,65% la 8,4% din PIB. De fapt, în termeni nominali deficitul de anul acesta va fi mai mare decât cel de anul trecut, adică 159 miliarde de lei (conform declarației premierului) față de 152,7 miliarde de lei, anul trecut. După cum se poate vedea, performanța reducerii deficitului bugetar în 2025 este insignifiantă, dar există și scuza (pe lângă cea a deficitului imens din 2024) că pachetele de ajustare bugetară au fost legiferate în a doua jumătate a anului și deci se aplică pe termen redus. Desigur, există măcar speranța că poate se va reduce deficitul cash, adică acel 9,3% de anul trecut, dar acest lucru îl vom vedea probabil abia la începutul anului viitor. Reducerea deficitului cash se face plătind datoriile statului rămase de anul trecut și, bineînțeles, evitarea întârzierii unor noi plăți. S-ar putea reproșa că vorbim prea mult despre deficitul bugetar. Dar, nivelul deficitului convenit cu Comisia Europeană este esențial. Nu doar pentru că în felul acesta se reglează intensitatea măsurilor de reducere a deficitului, ci și pentru încrederea pe care România trebuie să o recâștige în fața finanțatorilor internaționali și a agențiilor de rating. În rest, mai sunt de remarcat două lucruri. Primul, constatarea premierului că vor crește în continuare cheltuielile cu dobânzile. Nu este o noutate, se știa că împrumuturile făcute cu cinci, șapte sau 10 ani în urmă vor ajunge la scadență în această perioadă. Al doilea este concentrarea investițiilor pe fondurile europene. Altfel, procentajul din PIB alocat investițiilor va fi, anul acesta, de 7,8%, ceea ce pare un avantaj, dar arată, în același timp, că prioritizarea investițiilor nu s-a făcut la nivelul așteptat. Dacă nu vor avea efecte de antrenare în economie și dacă nu vor contribui la creșterea economică, nu se va putea spune că investițiile din fonduri publice și-au atins obiectivele. Important este să vedem dacă larghețea deficitului bugetar de anul acesta va mai fi un catalizator pentru reducerea cheltuielilor publice și deci pentru restructurarea administrației locale și centrale. Premierul susține că se va face o reducere cu două miliarde de lei a cheltuielilor din administrația locală. Este posibil, dar ceea ce vedem până acum nu ne încurajează să credem că va fi o reformă serioasă la nivelul administrației.

Germania pregătește bugetul de stat pentru anul viitor. Vor crește cheltuielile cu investițiile, dar și împrumuturile. Guvernul federal speră să obțină astfel o creștere economică mai solidă decât cea prognozată. Proiectul de lege prevede o creștere a cheltuielilor bugetare la 520,5 miliarde de euro, cu 3,6% mai mult decât anul acesta. Cel mai mult vor crește cheltuielile pentru apărare care vor ajunge la un record de 108 miliarde de euro, inclusiv fondul special al Bundeswehr, ministerul de resort german. Dar, cea mai mare parte a cheltuielilor bugetare este alocată celor sociale, inclusiv pensiile, și celor medicale, în total cele două capitole ajungând la 200 miliarde de euro. Dar, analiștii observă că proiectul de buget se distinge prin alocări pentru investiții și prin riscul creșterii datoriei publice. Ministrul finanțelor a transmis și câteva cifre. Investițiile vor avea alocate 126,7 miliarde de euro, cu 10 miliarde mai mult decât anul acesta, iar fondurile vor fi folosite pentru drumuri, poduri, creșe, școli sau spitale. De asemenea, guvernul va cheltui anul viitor 35 miliarde de euro pentru infrastructura de transport și, în total, până în anul 2029, se vor investi 166 miliarde de euro. Experții germani se întreabă, însă, care va fi efectul acestor alocări suplimentare asupra datoriei publice. În acest moment, datoria publică a Germaniei este de 63% din PIB, un nivel rezonabil pentru standardele europene, însă, anul viitor, guvernul va finanța prin împrumuturi cheltuieli de 90 miliarde de euro. Dacă se adaugă și cheltuielile din fondul pentru infrastructură suma împrumutată va ajunge anul viitor la 174 miliarde de euro. Curtea de Conturi germană este tranșantă. Există o îngrijorare că se va intra într-o spirală a datoriilor. Un raport al instituției de control arată că un stat care împrumută un euro din trei cheltuiți este departe de a avea o gestionare financiară solidă. Economiștii acuză guvernul că face un joc incorect folosind separat fondul de infrastructrură pentru a finanța o serie de proiecte. Au fost partide care au cerut ca investițiile să aibă alocări de cel puțin 10% din totalul cheltuielilor bugetare, tocmai pentru a evita transferul de bani de la buget către fondurile speciale. În cele din urmă, experții Institutului pentru economia germană au arătat că o mare parte din sumele cheltuite de Fondul pentru infrastructură nu pot fi considerate investiții suplimentare. Investițiile pentru infrastructura mare sunt finanțate din fondul special. Același lucru s-a întâmplat și cu cheltuielile de sănătate în valoare de 6 miliarde euro care au fost suportate de fondurile extrabugetare speciale. În paranteză fie spus, cu mulți ani în urmă, România avea un sistem de bugetare cu așa-numite fonduri speciale, care, însă, a fost abandonat din cauza lipsei de transparență. Trebuie remarcat că în Germania proiectul de lege pentru anul 2026 este deja pregătit și a intrat în dezbaterea Parlamentului, ceea ce arată că există o bună programare a bugetului pe anul viitor. Tot ieri, OECD a prezentat prognoza de toamnă într-un raport preliminar. Prima constatare este că rata vamală medie pentru importurile în SUA a ajuns la 19,5%, cel mai mare nivel din 1933, se arată în raportul OECD. Deocamdată, economia mondială a rezistat bine în fața provocărilor lui Trump, în sensul că estimările arată că, anul acesta, ritmul creșterii la nivel global va fi de 3,2%, față de 3,3%, în anul 2024. Prognoza OECD arată că Germania va înregistra o reducere a inflației, la 2,1%, anul viitor, dar și o creștere economică anemică de 0,3% anul acesta. Poate investițiile suplimentare alocate pentru anul viitor vor avea ca efect o cifră mai mare a creșterii economice.

O companie românească pare hotărâtă să salveze un combinat care are o tradiție de mai mult de două secole. Numai că prețul plătit este neverosimil pentru o companie care practic nu mai există. Este una din ciudățeniile afacerii din Oțelu Roșu. O companie aparținând familiei constructorului român Dorinel Umbrărescu deține Combinatul siderurgic din Oțelu Roșu și a început lucrările de renovare a platformei industriale, informează publicația Profit.ro. În principiu, este salutară dorința investitorului român de a reîncepe producția la combinatul din județul Caraș-Severin, o uzină care are o tradiție de 220 de ani. Numai că doar tradiția nu este uneori suficientă. Iar istoria recentă a combinatului din Oțelu Roșu cuprinde câteva lucruri ciudate. Să plecăm, însă, de la momentul actual. Publicația Profit.ro prezintă avizul de mediu pe care compania deținută de familia omului de afaceri român l-a obținut pentru a începe lucrările la combinatul siderurgic. Aflăm că este vorba despre activități care vor pune în siguranță activele (atâtea câte mai sunt) întreprinderii din Oțelu Roșu. De fapt, obiectivul este oprirea furturilor și degradarea construcțiilor. Nici vorbă, deocamdată, de repornirea producției. Amănuntele sunt cel puțin surprinzătoare, în sensul că din avizul de mediu aflăm că, fizic, combinatul siderurgic nu mai există. Cităm din avizul de mediu publicat de Profit.ro: „sistemul de scurgere al apelor pluviale trebuie refăcut din cauza degradărilor acumulate pe parcursul anilor. Închiderile de fațadă din tablă ondulată trebuie reparate prin înlocuirea panourilor deteriorate, de asemenea, zonele vitrate trebuie înlocuite complet deoarece sunt degradate în proporție de 90%. Întreg spațiul trebuie igienizat, prin îndepărtarea molozului, resturilor metalice și a prafului”. Termenii sunt poate prea tehnici, dar mai clar este că utilajele nu mai funcționează de 13 ani, timp în care toată platforma industrială a fost vandalizată și a căzut pradă furturilor sistematice. Fără să fi mers la fața locului, ne putem imagina că de câțiva ani din combinat nu a mai rămas decât praful și pulberea. De altfel, nu este singurul caz din România de platformă industrială abandonată de investitori și „devorată” de hoți. Mai ciudat este că pentru acest combinat care, demult, a rămas doar un teren viran s-au dat lupte între companii, în instanță, și au fost plătiți bani frumoși. De exemplu, Profit.ro arată că firma constructorului român a cumpărat la sfârșitul anului trecut o creanță a ANAF față de fostul proprietar, compania Laminorul Danube, plus activele. În total, noul proprietar a plătit aproximativ 141 milioane de lei. Desigur, statului i-a convenit, pentru că fiscul a încasat 135 milioane de lei, atunci când probabil că nu mai credea că o să se întâmple. Dar, ce logică a avut un investitor experimentat, precum Dorinel Umbrărescu să plătească aproximativ 28 milioane de euro pentru nimic? Adică, pentru un teren viran cu niște hale deteriorate complet în timp. Dacă terenul ar fi în centrul unui oraș important din România s-ar fi putut bănui că miza achiziției este dezvoltarea imobiliară. Dar, la Oțelu Roșu, un mic orășel din județul Caraș-Severin, este exclus ca prețul terenului să fie o afacere. De asemenea, este imposibil să plătești zeci de milioane de euro pentru un așa-zis combinat fără să fi făcut o vizită și fără să fi observat că practic nu mai există. Fostul premier Marcel Ciolacu a vorbit anul trecut despre intenția familiei Umbrărescu de a investi 300 milioane de euro în combinat. Ar fi prea frumos să se întâmple acest lucru. Deocamdată, însă, în ultimii 20 de ani combinatul din Oțelu Roșu a acumulat o istorie plină de datorii și de investitori care nu au reușit să îl facă eficient. Au fost insolvențe, apoi falimentul, investitori din Republica Moldova, din Polonia sau compania rusească Mechel. Nu mai contează acum „ruleta rusească” folosită de cei care au vrut să salveze combinatul, dar au eșuat. Important este să vedem dacă familia Umbrărescu va reuși să investească și să reînceapă producția în combinat sau compania din Oțelu Roșu va rămâne ca acum, adică praf și pulbere.

În Franța, s-a deschis o adevărată polemică pe marginea așa-numitei „taxe Zucman”. Este vorba despre o propunere legislativă, inspirată de economistul de stânga Gabriel Zucman, care prevede aplicarea unei taxe pe marile averi. Proiectul de lege, aprobat în februarie a.c. de Adunarea Națională și respins, în luna iunie a.c., de Senatul Franței, vrea să taxeze cu 2% pe an activele mai mari de 100 de milioane de euro. Datele prezentate de specialiști arată că sunt 1.800 de proprietari care au averi mai mari de 100 milioane de euro care ar trebui să plătească taxa respectivă. Propunerea legislativă a venit de la partidul ecologist, iar analiștii cred că prevederea ar putea reveni în dezbaterea parlamentară o dată cu proiectul bugetului de stat pe anul viitor. Reprezentanții organizațiilor civice care susțin ideea cred că există un sprijin popular larg pentru taxarea marilor averi și fac presiuni asupra clasei politice pentru a promova legislația. Ideea unei taxe pe averi mari nu este străină nici guvernului. Doar că este văzută diferit de varianta Zucman, în sensul că, pe de o parte, baza activelor impozabile include active profesionale, ceea ce ar mări sfera impozitării și ar coborî pragul la două milioane de euro. Pe de altă parte, cota de impozitare ar fi fixată la un nivel de patru ori mai mic decât în varianta propunerii legislative ecologiste, respectiv la 0,5% din active. Propunerea Zucman este criticată vehement de oamenii de afaceri francezi. De exemplu, Bernard Arnault, proprietarul companiei LVMH și unul dintre cei mai bogați oameni din lume a caracterizat în termeni duri proiectul inspirat de la economistul francez. Arnault a declarat pentru publicația britanică Sunday Times că propunerea lui Gabriel Zucman „reflectă dorința acestuia de a dărâma economia franceză”. Omul de afaceri a spus despre Zucman că este un activist de extremă stânga care își folosește expertiza pseudo-academică pentru a-și promova ideologia care își propune să distrugă economia liberală. Cuvinte grele. Pe fond, Bernard Arnault a reamintit că este cel mai mare contribuabil dintre persoanele fizice franceze și unul dintre cei mari plătitori de taxe și impozite prin companiile pe care le deține. Economistul s-a apărat pe rețeaua X și în dispută au intrat și politicieni de stânga care, bineînțeles, au sărit în ajutorul lui Gabriel Zucman. Reprezentanți ai guvernului de la Paris au fost în ultima perioadă atenți la posibilele consecințe ale introducerii unei taxe pe averile mari. Este vorba despre riscul ca unii oameni de afaceri să își schimbe reședința fiscală sau să vândă o parte din acțiunile pe care le dețin, ceea ce ar face companiile lor vulnerabile în fața unor eventuale preluări progresive de către investitori străini. În contextul dezbaterilor pe marginea propunerii legislative s-a dat și exemplul unui start-up francez de succes din domeniul inteligenței artificiale, Mistral. Conform variantei Zucman, cei trei fondatori ai companiei ar trebui să plătească 60 milioane de euro pe an, bani pe care de fapt nu îi au în buzunar și pentru respecta regula ar fi nevoiți să cedeze din acțiunile firmei. Patronul LVMH nu este singurul care critică ideea legii. Nicolas Dufourcq, director al băncii de investiții BPI, consideră că proiectul este „comunist și absurd”, pentru că, de exemplu, în 10 ani statul ar lua 20% din capitalul unei companii mari. Acesta crede că în Franța se cultivă „o ură față de bogați”. Și președintele Medef, cea mai mare organizație patronală franceză, și-a exprimat îngrijorarea față de astfel de propuneri care cresc nivelul fiscalității. Și în România bântuie ideea supraimpozitării averilor mari. Dar, o veche vorbă spune că impozitarea este „arta de a jumuli o găină fără să țipe”. În Franța, nu se poate spune, în acest moment, că funcționează metoda.

Nu doar România este în atenția agențiilor de rating, ci și Franța. Recent, Fitch a retrogradat ratingul Franței pentru împrumuturile pe termen lung de la AA- la A+. Dincolo de scăderea calificativului și păstrarea perspectivei, este importantă analiza pe care agenția de rating o face asupra economiei franceze. Astfel, Fitch arată că datoria publică a Franței va crește în continuare din cauza deficitului bugetar care este și va rămâne mare. Analiza prognozează că datoria va ajunge la 121% din PIB, în 2027, față de 113% din PIB în anul 2024. În urmă cu trei ani, datoria publică franceză era deja dublă față de medie și a treia cea mai mare datorie dintre statele care au calificativ A sau AA. După cum se poate vedea supraîndatorarea statelor este un semnal de alarmă pentru orice economie și orice țară dintr-un motiv simplu și anume că șocurile ar putea duce la o creștere și mai mare a nivelului datoriei suverane. Analiza Fitch remarcă instabilitatea politică și își manifestă scepticismul că Franța va putea să ajungă la un deficit bugetar de 3% din PIB în anul 2029. Practic, obiectivele economice pot fi întâziate sau anulate de interesele politice. De altfel, Franța are tradiție în depășirea normelor bugetare. În ultimii 20 de ani, a reușit doar în trei ani să înregistreze un deficit bugetar mai mic de 3% din PIB, iar în restul perioadei a depășit procentajul considerat optim la nivel european. Din acest punct de vedere, România seamănă cu Franța, pentru că în ultimii ani, guvernele de la București au depășit în mod constant nivelul de deficit bugetar de 3% din PIB, un prag considerat limită la nivel european. Anul acesta, obiectivul guvernului francez era să reducă deficitul la 5,4% din PIB, de la 5,8%, anul trecut. Fitch estimează că în 2025 deficitul bugetar va ajunge la 5,5% din PIB, departe de media din zona euro care este de 2,7% din PIB. Agenția de rating anticipează că deficitele fiscale vor rămâne peste 5% din PIB în următorii doi ani. Să nu uităm, însă, că Franța, la fel ca toate statele europene, va avea nevoie să crească cheltuielile cu apărarea. În plus, bugetul va avea costuri mai mari și cu plata dobânzilor și astfel realizarea unui pachet de consolidare fiscală este esențială, dar dificil de aplicat într-un context politic complicat. Ponderea veniturilor bugetare în PIB este cea mai mare din Uniunea Europeană, 45%, ceea ce în sine reprezintă o performanță, dar există și o față nevăzută a monedei, în sensul că este exclusă posibilitatea creșterii unor taxe sau impozite. Măsurile de reducere a cheltuielilor în special sociale, decise în ultimii ani, nu avut rezultate vizibile. Au fost reduse indemnizațiile de șomaj, au fost raționalizate cheltuielile de sănătate și, în general, guvernele franceze au încercat să reducă nivelul cheltuielilor sociale, care ajung la 32% din PIB față de o medie europeană de 26% din PIB. Agenția de rating Fitch arată că Franța are o serie de atuuri: o economie mare și diversificată, venituri peste medie și un PIB pe cap de locuitor ridicat în comparație cu media zonei euro. De asemenea, punctele forte sunt și sistemul bancar solid, apartenența la zona euro, calitatea instituțională, accesul la finanțare și investitori în domenii economice diverse. Punctul sensibil al economiei franceze rămâne datoria substanțială și în creștere și un context social-politic care îngreunează procesul de consolidare fiscală. Fitch estimează anul acesta o creștere economică modestă, de 1,1% și în pofida expunerii moderate la comerțul cu SUA, tarifele vamale de 15% impuse mărfurilor europene vor afecta ritmul creșterii. În schimb, cererea internă va rămâne un motor de creștere. Nu ne rămâne decât să observăm că, în acest moment, sunt destule asemănări între România și Franța.

După caruselul de modificări de taxe vamale din prima jumătate a anului, apar primele date privind situația exporturilor către America. Astfel, Direcția Generală Vamală din Franța a publicat cifrele de export către SUA din primul semestru al acestui an. Evoluțiile sunt atipice, după cum le caracterizează atât oficialii francezi, cât și analiștii. Mai întâi, să facem o scurtă reamintire. Războiul tarifar al lui Trump a început în ziua de 2 aprilie a.c. cu o taxă suplimentară pentru produsele europene de 20%, care a fost redusă peste o săptămână la 10% și care a fost stabilită, în cele din urmă, în luna august a.c., la 15% pentru majoritatea produselor. Au fost și excepții, cele mai importante fiind oțelul și aluminiul care au fost taxate cu 50% și automobilele, cu 25%. Situația exportului de mărfuri din Franța către SUA, în primul semestru 2025, a fost analizată de publicația franceză „Les Echos”. Astfel, la sfârșitul lunii mai a.c. exporturile franceze către SUA au scăzut cu 5%. Spre comparație, exporturile germane s-au redus cu 11%, iar cele din Italia spre SUA au crescut cu 3%. Dar, peste o lună lucrurile s-au modificat, iar cifrele arată că există câștigători și învinși. Cele mai mari scăderi, ponderate cu volumul exporturilor, au fost înregistrate la produsele farmaceutice, o reducere cu 20% și la cosmetice, cu un declin cu 12%. Au fost scăderi semnificative și la capitolele automobile și mașini agricole, dar fără a avea o pondere mare din punctul de vedere al valorii exporturilor în SUA. Dintre sectoarele câștigătoare, cele mai importante au fost produsele din piele (plus 3%), băuturile (plus 4%), utilajele (7%) și produsele chimice, în special cele pe bază de azot, care au avut o creștere cu 15%. Procentual, mai sunt creșteri semnificative, piese pentru automobile și produse alimentare, dar volumul exporturilor pe primul semestru nu a fost ridicat. De asemenea, trebuie menționat că produsele din piele includ mărfuri ale industriei de lux, un sector care a reușit să țină „steagul sus” pentru exporturile franceze chiar și în condițiile în care industriile europene au fost obligate să se adapteze la noile taxe vamale. Un caz special sunt produsele pentru industria aeronautică, mărfuri care rămân foarte importante la export, chiar dacă, în luna aprilie a.c., au fost afectate de o taxă de 15%, care s-a anulat în iulie a.c. la insistențele producătorilor de pe ambele maluri ale oceanului datorită integrării înalte a fabricilor din SUA și Europa. Astfel, în primele șase luni ale anului, exporturile franceze destinate industriei aeronautice au crescut cu 21% față de aceeași perioadă a anului trecut, ajungând la o valoare de 5,5 miliarde de euro. În jocul schimburilor comerciale a apărut un element care a avantajat Europa, afectată de creșterea tarifelor vamale pentru exporturile către SUA. Este vorba despre deprecierea dolarului în raport cu euro, moneda europeană. Datorită acestei evoluții a monedelor, s-a atenuat impactul suprataxării exporturilor europene asupra prețurilor de pe piața americană. În perioada februarie-iunie 2025, dolarul s-a depreciat în medie față de euro cu 10%, adică aproape de media tarifelor vamale impuse produselor franceze. Această evoluție a monedelor a ajutat exportatorii europeni să își păstreze piața americană, dar i-a dezavantajat în ceea ce privește încasările. Datele instituției vamale din Franța arată că exporturile și respectiv importurile au avut fluctuații care au venit din așteptările legate de aplicarea taxelor vamale. Astfel, în decembrie 2024, exporturile franceze de șampanie către SUA au crescut cu 60%, iar cele de vin s-au dublat. În luna martie a.c., față de luna anterioară, exporturile de vin au mai crescut cu o treime, iar cele de șampanie cu 41%. La fel, exporturile de articole de piele, în special gențile de lux au crescut cu 50%. Concluzia primelor șase luni ale acestui an este că importurile anticipate făcute de companiile din America și slăbirea dolarului față de moneda europeană au redus efectul creșterii tarifelor vamale. Ce va fi vom vedea.

Miniștrii ultimelor guverne au simțit nevoia să se îngrijoreze sub diverse forme de creșterea deficitului comercial al României. Tema este serioasă, pentru că în perioada 2021-2024 deficitul balanței comerciale a crescut cu aproape 50%. Sunt două categorii de produse care contribuie substanțial la creșterea deficitul comercial: cele chimice și, de câțiva ani, cele agroalimentare. În ceea ce privește capitolul alimente și animale vii deficitul a fost doar în primele șapte luni ale acestui an de aproximativ 2,6 miliarde de euro. Este îngrijorător, pentru că România este un important exportator european de materii prime agricole. Deficitul provine din importurile masive de produse alimentare procesate. Dar acest lucru s-a mai spus. O analiză relevantă realizată de expertul Costin Costinaș în cadrul unui grup de lucru de la Clubul Fermierilor Români arată de exemplu că România are cele mai mari deficite comerciale la carne și produse din carne (1,2 miliarde euro), lactate (700 milioane euro) și produse de cofetărie și ciocolată (600 milioane euro). În acest context al creșterii deficitului balanței comerciale a venit și rândul ministrului agriculturii Florin Barbu să facă o analiză și să propună soluții. Este bine, totuși, că așa-zisa analiză de ieri a fost făcută de la pupitrul Partidului Social-Democrat și nu de la cel al guvernului. Penibilul ar fi fost și mai mare. Așadar, ministrul agriculturii ne spune că „acum, pe primul loc la importurile de fructe și legume este avocado”. Ministrul Florin Barbu nu dă cifre și nu precizează perioada de timp, pentru că este posibil ca într-o lună de vară avocado să fi fost temporar cel mai importat produs, din punct de vedere valoric, dar avem dubii serioase că pe întregul an fructul exotic deține supremația la capitolul importuri. Dar, să lăsăm deoparte rigoarea statistică. Dl. Barbu ne mai spune că un avocado costă cât trei kilograme de roșii din România. Și continuă: „dacă vrem să mâncăm mozzarella și avocado și nu vrem să mâncăm roșii și brânză de la țăranii români, sigur deficitul comercial va crește”. Iată că ministrul agriculturii a găsit vinovații pentru deficitul comercial și anume consumatorii de avocado. Lăsăm la o parte că, mai mult ca sigur, consumul de roșii și brânză, în România, este oricum mai mare decât cel de avocado și mozarella. Este, însă, ridicolă ideea că renunțând la consumul de avocado salvăm deficitul balanței comerciale. Pe de o parte, este o gravă neînțelegere a gustului public. Mai mult ca sigur, majoritatea absolută a consumatorilor care cumpără avocado nu se gândesc nicio clipă la deficit, ci la beneficiile pe care le aduce consumul acestui fruct. Campania „Cumpărați produse românești” poate fi utilă, dar între anumite limite. Din păcate, așa după cum nu avem banane românești, nu există nici avocado autohton, dar acest lucru nu este un argument pentru a nu mai cumpăra. Pe de altă parte, nu așa se reduce deficitul comercial. O politică publică bine articulată încurajează înlocuirea importurilor cu produse fabricate în țară. De exemplu, creșterea importurilor de îngrășăminte chimice ar trebui să aibă ca răspuns câteva soluții pentru a mări producția internă. De asemenea, văzând importurile masive de produse de cofetărie și ciocolată ar trebui ca guvernul să găsească o modalitate de a atrage în România câțiva producători. Pe modelul „cumpărați produse fabricate în țară” se poate miza doar parțial. Consumatorii sunt liberi să aleagă, iar criteriile lor sunt dincolo de ce și-ar dori politicienii, adică se depind de gusturi, de raportul calitate-preț sau chiar de modă. În concluzie, ministrul agriculturii e un specialist în „teoria chibritului”, de data aceasta aplicată la avocado. Din păcate, ideile dlui Florin Barbu nu vor ajuta cu nimic la reducerea deficitului comercial.

Așa cum ne-a obișnuit, coaliția politică de la guvernare are idei diferite pe subiectele cu caracter social. Astfel, PSD nu vrea să audă de renunțarea la plafonarea adaosului comercial pentru o serie de alimente considerate de bază pentru consumatori. Măsura a fost introdusă în anul 2023 și s-a precizat chiar în expunerea de motive a ordonanței în mod explicit că are „cu caracter temporar”. Doar că în România multe dintre deciziile temporare devin permanente. Principial, plafonarea prețurilor sau adaosului încalcă regulile economiei de piață și poate aduce vicieri ale funcționării lanțurilor de producție, distribuție și vânzare. În plus, măsura plafonării este tot mai dificil de eliminat dacă se menține o perioadă lungă de timp. Cel mai bun exemplu în acest sens este chiar plafonarea tarifelor energiei electrice care ne arată cât de mult s-a denaturat funcționarea pieței. Plafonarea adaosului comercial la o serie de produse agroalimentare nu a avut efecte asupra reducerii inflației. Cea mai bună dovadă în acest sens este să citim cifrele inflației din luna august a.c. Astfel, creșterea prețurilor produselor alimentare este la nivelul inflației generale. Să intrăm, însă, în amănunte. Pentru lapte (8,4%), pâine (9,4%), ouă (8,7%), ulei (11%), carne (6,8%), legume (4,3%) și fructe (41%) nu a existat în mod evident nicio influență care să vină din plafonare. Creșterile de prețuri la aceste produse, cu adaos plafonat, sunt mai mari sau în ton cu creșterea generală a inflației. Vârful greu de imaginat este în cazul fructelor proaspete. Și atunci, există o întrebare: la ce ar mai fi bună plafonarea adaosului comercial dacă în statistică și în piață prețurile au crescut mai mult chiar decât la unele produse nealimentare care nu au avut plafonare. În același timp, datele statistice ne arată că, anul acesta, prețurile a patru produse alimentare au crescut nesemnificativ sau chiar au scăzut. Este vorba despre făină și mălai (creșteri cu puțin peste 1%) și zahăr și cartofi pentru care prețurile au scăzut, în termeni anuali, în august 2025. Dar, este greu de spus în mod real că evoluția prețurilor acestor patru produse s-a datorat plafonării. Mai degrabă vorbim despre condiții de piață cum ar fi: la cartofi, vânzările interne sunt dependente de importuri, prețul zahărului a scăzut la nivel mondial și european, iar pentru făină prețul a fost influențat de volumele venite din Ucraina și Republica Moldova. De asemenea, unii producători au găsit o formă diferită de ambalare a produsului pentru a nu aplica plafonarea adaosului. De exemplu, o pungă de făină de 1 kilogram a fost transformată în unele cazuri într-o pungă de 1,1 kilograme. Majoritatea covârșitoare a consumatorilor fie nu au fost interesați de produsele cu adaosul plafonat, fie nu au putut să le identifice în magazinele în care și-au făcut cumpărăturile. Nu a existat un mod de a semnala vizibil și eficient produsele pentru care se aplică plafonarea, dar este mai bine așa, pentru că nu vrem să dăm idei celor care susțin menținerea plafonării. Aplicarea acestui sistem a adus un așa-numit efect al „saltelei cu apă” care a făcut ca impunerea adaosului comercial pentru o gamă de produse să ducă la o creștere suplimentară pentru alte produse, în special nealimentare. În fine, nu există o analiză serioasă care să arate eventualul efect pozitiv al măsurii de plafonare. Nu se știe dacă prețurile acestor produse au fost mai mici decât ale celor din aceeași gamă și nu se știe câți consumatori cumpără în cunoștință de cauză produse cu adaosul comercial plafonat. De asemenea, nu există un studiu de impact asupra efectelor pe care plafonarea le-a adus pe întregul lanț producție-procesare-distribuție-retail. În concluzie, renunțarea la plafonare este un semn de revenire la normalitate a economiei și a principiilor de piață. Protecția socială se poate face altfel, mai eficient, ajutând direct familiile aflate în dificultate financiară.

Moody's nu a schimbat nimic în ceea ce privește ratingul de țară al României. Este mai mult o veste bună decât una rea, pentru că există în continuare teama că o agenție de rating va scădea calificativul României la „nerecomandat pentru investiții”. Nu este cazul acum, Moody's a păstrat neatins ratingul. Sunt o serie de argumente pe care Moody's le-a prezentat în susținerea deciziei. Perspectivele fiscale s-au îmbunătățit, arată agenția de rating. Cele două pachete de măsuri de ajustare a deficitului bugetar au schimbat viziunea asupra României. Respectiv, agenția Moody's arată că impactul deciziilor fiscal-bugetare depășește 3% din PIB în perioada 2025-2026. Cea mai importantă contribuție la echilibrarea bugetului este adusă de creșterea TVA și de menținerea înghețării pensiilor și salariilor bugetare și anul viitor. Sunt și riscuri, care dacă se vor materializa, vor pune în pericol procesul de consolidare fiscală. Este vorba despre păstrarea sprijinului politic față de măsurile de reducere a deficitului bugetar, despre disciplina cheltuielilor bugetare și despre efectele măsurilor fiscale asupra creșterii economice. Un alt risc provine din exteriorul țării, respectiv implicarea mai redusă a SUA în securitatea europeană, ceea ce ar putea să ducă la o creștere rapidă și neprogramată a cheltuielilor bugetare și implicit la deraierea programului de consolidare fiscală. Analiștii de la Moodys oferă și câteva repere despre felul în care se poate modifica ratingul de țară. O eventuală îmbunătățire va pleca de la schimbarea perspectivei de la negativă la stabilă. Iar acest lucru se poate întâmpla doar dacă programul de reducere a deficitului bugetar va fi respectat. În același timp, sunt precizate și condițiile în care ratingul de țară ar putea fi retrogradat la categoria junk și anume în situația în care indicatorii economici nu vor atinge așteptările actuale. Ce spune FMI Totodată, la sfârșitul săptămânii trecute, FMI a publicat concluziile misiunii de evaluare. Așadar, ce spune FMI și în ce măsură analiza are puncte de intersecție cu cea a agenției de rating? Pachetele de măsuri fiscale sunt salutate și de FMI și sunt considerate esențiale pentru a reduce deficitul bugetar. Instituția financiară menționează că BNR va putea reduce dobânda de politică monetară doar când inflația va scădea „în mod ferm”. Prognoza de creștere este modestă, respectiv de 1% pentru anul acesta și de 1,4%, în 2026. Raportul FMI precizează că măsurile de consolidare fiscală vor aduce în mod previzibil o încetinire a consumului, dar această tendință va putea fi compensată prin accelerarea investițiilor realizate din fonduri europene. Este o opțiune pe care, de altfel, o evocă și oficialii români, fie de la Guvern, fie de la banca centrală. FMI trece în revistă și riscurile la care este supusă economia românească. Primul și cel mai important, menționat și de agenția de rating, este ca procesul de reducere a deficitului bugetar să fie ratat. O deviere de la scăderea deficitului ar putea să ducă la retrogradarea ratingului de țară, arată raportul FMI. Așadar, cei care pledează pentru o îndulcire a „pilulei amare” administrată prin pachetele de măsuri ar trebui să citească rapoartele Moody's și FMI. Barierele comerciale, încetinirea creșterii economice a principalilor parteneri de afaceri, incertitudini referitoare la conflictele regionale care ar putea afecta schimburile internaționale și fluxurile de investiții străine sunt riscurile menționate de către FMI. De asemenea, instituția financiară internațională nu uită să amintească de atingerea țintei de deficit bugetar de 3% din PIB și totodată menținerea datoriei publice la un nivel de 60% din PIB. Astfel, după anul 2027, timp de patru ani, România va trebui să reducă anual deficitul bugetar cu 0,67% din PIB. Nu va fi o întreprindere simplă. Ca de obicei, cifrele seci și analizele reci făcute de instituții financiare independente nu țin cont de așteptările nerealiste ale multor actori economici, politici și sociali din România. Oricât de mult și-ar dori unii să fie mai simplu, încrederea în economia românească depinde de reducerea deficitului bugetar.

Inflația a sărit dintr-odată aproape la 10%. S-a întâmplat în luna august, într-un moment în care cu toții știam că au crescut prețurile (din practica de consumatori), dar nu ne gândeam cât de mare va fi saltul statistic al inflației. Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a avertizat în mai multe rânduri că va exista o creștere a inflației, dar așteptarea era ca vârful să fie în septembrie a.c, atunci când BNR anticipa o inflație de peste 9%. Dacă în august a.c. s-a ajuns la 9,9% analiștii anticipează că luna aceasta rata inflației va atinge un nivel care se scrie cu două cifre. Avem ceea ce Isărescu numește o „cocoașă” inflaționistă, mai exact suntem pe ramura în care crește accelerat și vom vedea în următoarele luni unde se așează vârful „cocoașei” și când se va intra pe panta descendentă. Această evoluție nu surprinde, în sensul că în lunile iulie și august au fost luate măsuri care au dus la creșterea prețurilor. Este vorba despre renunțarea la plafonarea tarifelor la energie electrică, iar în august au urmat creșterea TVA și creșterea accizelor. Chiar și în aceste condiții explozia inflației pare prea rapidă și la un nivel prea ridicat. Să privim prețurile și tarifele care au înregistrat cele mai mari creșteri. Printre alimente se remarcă pâinea, 9%, uleiul, 11%, cafeaua, 17%, și mai ales fructele, cu 41%. Este greu de înțeles cum, în plină vară, în plin sezon al fructelor românești, prețul mediu poate crește cu 41% față de luna august 2024. O explicație parțială este că producția locală de fructe a fost afectată de secetă sau de vremea capricioasă din primăvară. Dar, chiar și în aceste condiții o creștere a prețurilor cu 41% se află la o extremă rar întâlnită. Bineînțeles, creșterea tarifului energiei electrice cu 65% (august 2025 față de august 2024) este ușor de explicat. Vârful creșterii statistice a tarifului energiei electrice corespunde cu realitatea pe care au simțit-o consumatorii, o parte dintre aceștia plătind facturi aproape duble în luna iulie a.c. față de iunie a.c.. Mai sunt câteva campioane ale scumpirilor și anume produsele de igienă și cosmetică, 19%, și biletele de tren, 18%. Au fost mari rețele comerciale care și-au făcut campanii de marketing spunând că în luna august și-au asumat creșterea TVA pentru cumpărătorii care au avut un card de fidelitate. Se pare că nu a fost suficient și că prețurile au crescut o dată cu creșterea TVA. De altfel, într-un raport al băncii Erste se arată că absorbția creșterii TVA în noile prețuri a fost neobișnuit de mare în comparație cu alte situații în care a avut loc o majorare a ratei TVA. Cum se explică acest lucru? Prin faptul că majorările de taxe sau de accize, deci de prețuri, s-au suprapus cu păstrarea nivelului cererii. Cu alte cuvinte, consumatorii au achiziționat produse sau servicii indiferent de creșterea prețurilor. Deci, evoluția inflației a fost încurajată și de comportamentul consumatorilor, adică de banii care există în piață și anume o lipsă a scăderii deficitului bugetar și un blocaj al reducerii personalului din administrația locală și centrală. În acest context, se poate vedea cum în condiții excepționale, creșterea TVA și a accizei, dacă nu se iau și măsuri excepționale, precum reducerea cheltuielilor statului și eficientizarea activității în instituțiile de stat, inflația este de neoprit. Din acest punct de vedere, BNR nu a intervenit prin politica monetară, adică a menținut neschimbată dobânda de politică monetară. S-ar putea spune văzând situația lunii august a.c. – inflație de 9,9%, rata dobânzii-cheie, 6,5% - că nu ar fi imposibil să asistăm la o creștere a dobânzii de politică monetară. BNR, ca de obicei, nu se va grăbi, pentru că o creștere a dobânzii ar inhiba și mai mult creșterea economică.

Europarlamentarul Gheorghe Piperea a solicitat Consiliului Fiscal să estimeze impactul ajutoarelor acordate Ucrainei și Republicii Moldova asupra bugetului public. Cererea vine pe fondul zvonurilor și cifrelor care sunt auzite în spațiul public legate de nivelul ajutoarelor către Ucraina, în special, dar și către Republica Moldova. Încă de la început Consiliul Fiscal precizează două lucruri importante și anume că există o decizie a Consiliului Suprem de Apărare a Țării care secretizează ajutorul acordat Ucrainei și că în buget nu există o poziție explicită referitoare la asistența internațională, respectiv la programele de sprijin acordate diverselor state. În aceste condiții, analiza Consiliului Fiscal se mută către surse externe. Astfel, pe baza unei note de informare a Parlamentului European și având în vedere datele Institutului de Economie Mondială din Kiel se estimează că, în perioada februarie 2022-iunie 2025, România a acordat un sprijin pentru Ucraina în valoare totală de 1,5 miliarde de euro, adică o medie anuală de 0,2% din produsul intern brut (PIB). Nota Parlamentului European precizează că o parte semnificativă din sprijinul pentru Ucraina acordat de statele membre a fost decontată din bugetul Uniunii Europene. De asemenea, analiza Consiliului Fiscal arată că datele publicate de-a lungul timpului de către Institutul de Economie Mondială din Kiel au fost oferite de autoritățile naționale. Din cele două surse, Parlamentul European și Institutul din Kiel, Consiliul Fiscal a calculat un clasament al statelor care au acordat cele mai mari ajutoare Ucrainei, atât în valoare absolută, cât și procentual din PIB. Statele cu cele mai mari alocări sunt Danemarca – 11,6 miliarde de euro (3,3% din PIB), Estonia – 1,1 miliarde (3,2% din PIB), Lituania – 1,5 miliarde euro (2,5% din PIB), Letonia – 0,8 miliarde de euro (2,2% din PIB) și Suedia – 9,7 miliarde de euro (1,7% din PIB). Raportarea la PIB este înșelătoare. Să privim valorile nominale și vom vedea pe primul loc SUA cu ajutoare de 114 miliarde de euro, apoi urmează Comisia European și Consiliul European care au acordat împreună 63 miliarde de euro, Germania - 35 miliarde de euro, Franța – 20 miliarde, Marea Britanie – 18 miliarde, Japonia – 13 miliarde de euro și Țările de Jos cu 12 miliarde de euro. În clasament, România este undeva în a doua parte cu 1,5 miliarde de euro și cu 0,6% din PIB-ul anului 2021. Desigur, fiecare cetățean sau politician poate interpreta cum dorește ajutorul acordat de România. Unii vor spune că este prea mare, alții că este redus. Dincolo, însă, de percepția, simpatiile sau antipatiile unora sau altora, alocarea ajutorului pentru Ucraina este la un nivel scăzut în raport cu statele mai mici sau mai mari ale Uniunii Europene. Pentru a face o comparație, utilizată de multe ori, între România și Polonia. Astfel, Polonia a alocat 7,6 miliarde de euro, o sumă de șase ori mai mare decât cea cheltuită de România. Dar, Consiliul Fiscal precizează, pe bună dreptate, că în anul 2021, un an premergător declanșării războiului din Ucraina, deficitul bugetar al țării era de 7,1% din PIB și România se afla deja în procedura de deficit excesiv. Cu alte cuvinte, nu ajutorul acordat Ucrainei a dezechilibrat bugetul. Totodată, arată analiza, derapajul bugetar mare a fost cauzat de programări financiare inadecvate, decizii suboptime de politică fiscal-bugetară și de ignorarea necesității de a crește veniturile fiscale. În concluzie, opinia publică este îndreptățită să știe valoarea ajutoarelor pentru Republica Moldova și Ucraina. Dar, cifra aruncată de fostul premier Marcel Ciolacu, în septembrie 2023, de 3,5% din PIB, nu a putut fi coroborată cu alte date pentru a fi evaluată. Și atunci, trebuie privită cu multe rezerve. Rezerve care sunt valabile și pentru alte multe cifre care circulă în spațiul public.

Ieri, fostul ministru al finanțelor din anul 2024 a reluat atacul la fostul premier pe subiectul deficitului bugetar. O dată la câteva luni, Marcel Boloș redeschide tema deficitului bugetar din anul 2024 și încearcă să arunce vina asupra lui Marcel Ciolacu. De data aceasta, Boloș a apelat la un element anatomic care nu a putut fi trecut cu vederea în spațiul public. Dincolo de ineditul dezvăluirii, problema esențială în gâlceava dintre Marcel Boloș și Marcel Ciolacu este totuși deficitul bugetar. Respectiv, modul în care cei doi foști demnitari s-au raportat la creșterea dezastruoasă a deficitului în anul 2024. Trebuie spus că amândoi, și Marcel Boloș și Marcel Ciolacu, erau îndrituiți, ba chiar obligați prin fișa postului, să limiteze creșterea deficitului. Nu au făcut acest lucru, din motive diferite. Nu trebuia să ne spună Marcel Boloș cu ce organe anatomice se raportează Ciolacu la deficitul bugetar. Era clar pentru toată lumea care l-a auzit anul trecut spunând de multe ori că investițiile sunt mai importante decât deficitul bugetar. Meditațiile la economie pe care le-a luat în calitate de premier l-au făcut pe Marcel Ciolacu să creadă că nu contează mărimea deficitului bugetar. O viziune hazardată, eronată și naivă economic care acum costă România. Mai ales că investițiile publice nu au contribuit semnificativ la creșterea economică și nici nu au generat o producție de mărfuri care să înlocuiască o parte din produsele care vin din import. În ceea ce îl privește pe Marcel Boloș, acesta vrea să arate că responsabilitatea pentru deficitul bugetar dezastruos de anul trecut aparține exclusiv fostului premier. Ceea ce nu este pe de-a-ntregul adevărat. Să ne întoarcem, însă, la cateva cifre și evoluții de anul trecut. Astfel, în luna august 2024, guvernul ajungea practic la nivelul deficitului bugetar pe care ar fi trebuit să îl atingă în întregul an, conform bugetului de stat aprobat în Parlament. În septembrie 2024, deficitul bugetar depășișe cu mult ținta anuală. De altfel, anul trecut, în septembrie, Guvernul a făcut o așa-zisă rectificare pozitivă care teoretic ducea deficitul bugetar cu 3% peste 5% din PIB, nivelul asumat prin legea bugetului. Din septembrie 2024, deficitul a continuat să crească ajungând la aproximativ 153 miliarde de lei, fără a socoti și plățile amânate pentru anul următor. Dacă luăm în calcul și datoria cu care statul a trecut în anul 2025, deficitul este aproape dublu față de ținta inițială, calculată în legea bugetului. Marcel Ciolacu a fost fără îndoială vinovat pentru creșterea fără precedent a deficitului bugetar. Mai ales că premierul ar fi trebuit să aibă în vedere contextul și anume procedura de deficit excesiv sub care se afla România, nivelul ratingului de țară și creșterea rapidă a datoriei publice. Dar, fostul premier a fost cu ochii la anul electoral și nu la echilibrul bugetar. De fapt, anul trecut în Marcel Ciolacu s-au manifestat două tipuri de inconștiențe: una electorală, alta de viziune economică. Fostul premier nu a fost decât reprezentantul tipic al partidului său, unul care în multe cazuri a risipit prin buget ceea ce se acumulase înainte. Marcel Boloș este și el vinovat. Se spune că ministrul finanțelor este mai puternic decât premierul, pentru că poate cenzura orice decizie care nu se întemeiază pe realitatea bugetului. Ministrul finanțelor ar fi putut să nu semneze cheltuielile cerute de guvern, ar fi putut să elimine excesele, ar fi putut să facă publice pericolele devierilor bugetare sau ar fi putut pur și simplu să își dea demisia. Marcel Boloș nu a făcut nimic din toate acestea și acum vrea să se lepede public de Satana Ciolacu. Dincolo de vinovății, bătălia Boloș vs Ciolacu ne arată cum s-a ajuns în situația bugetară de astăzi. Și, mai ales, ne arată modul în care cei care vor să regleze echilibrul bugetar, parte a soluției, sunt mai dezavuați public decât cei care au creat deficitul, care sunt parte a problemei. Nu este o temă anatomică, ci una morală.

Stephane Treppoz este un antreprenor francez care administrează o organizație care cuprinde 100.000 de oameni de afaceri mici și mijlocii și care se preocupă de educație media și informațională pentru elevi. Antreprenorul a publicat în cotidianul francez „Les Echos” un articol de opinie în care scrie despre 16 reforme pe care Franța nu le va putea evita. Stephane Treppoz precizează că nu este om politic, nu are de apărat nicio platformă politică, dar a abordat acest subiect în calitate de cetățean și pe baza experienței pe care a acumulat-o. Este un moment în care și România caută calea unor reforme. De aceea, tema poate fi interesantă și pentru societatea românească. Așadar, ce propune antreprenorul francez? Un program de lucru mai mare fie că raportarea se face la ore, la zile sau la productivitate. Franța este una dintre economiile dezvoltate în care se lucrează puțin. În afară de categoriile profesionale cu solicitări intense, fiecare angajat ar trebui să contribuie mai mult la sistemul de pensii pentru a avea un stagiu complet de pensionare și o vârstă standard. Demografia cere acest lucru, arată Stephane Treppoz. Pentru a ușura povara celor care lucrează, pensionarii bogați (antreprenorul nu spune și care este criteriul pentru a defini bogăția) ar trebui să contribuie la sistemele sociale. În ceea ce privește cheltuielile cu asistența medicală se propune o ajustare a coplății și a decontărilor făcute de stat în funcție de veniturile cetățenilor. De asemenea, ar trebui să existe o reformare a impozitării averilor mari și a moștenirilor pentru a preveni creșterea inegalităților. Este nevoie de reducerea evaziunii fiscale și sociale prin înăsprirea sancțiunilor, dar și de un stat mai eficient și mai puțin costisitor prin modernizare, simplificare și folosirea inteligenței artificiale. Antreprenorul francez propune o simplificare a administrației locale și centrale care acum au competențe redundante și costuri prea mari. Ar fi nevoie de o schimbare a plăților pentru indemnizația de șomaj, în sensul stimulării revenirii la muncă. Adoptarea unei imigrații selective adaptată la nevoile economice și la capacitățile de integrare. Statul nu este un bancomat, arată Treppoz și ca urmare fiecare drept implică și o datorie. Ar trebui întărit sprijinul pentru părinți în rolul lor educațional. Părinții ar trebui ajutați să limiteze timpul petrecut de copiii lor în fața ecranelor computerelor sau telefoanelor. Șanse egale pentru educație, dar și restabilirea respectului și autorității profesorilor, pentru că fără ei nu se poate face transmiterea de cunoștințe. Realizarea unei tranziții ecologice nu doar prin stimulente, ci și prin coerciție, dar și relansarea unei politici demografice și de susținere a familiei. Fără o creștere a ratei natalității sistemul social se va prăbuși, scrie antreprenorul francez. La reformele propuse, omul de afaceri adaugă și câteva principii esențiale. Și anume: trebuie să trăim în limita posibilităților, o țară bogată nu poate accepta să aibă un deficit permanent. Să ne pregătim pentru viitor, adică să nu punem în pericol generațiile următoare, fie în ceea ce privește datoria publică, mediul sau resursele naturale și, nu în ultimul rând, păstrarea unei autonomii financiare, tehnologice, militare, energetice sau alimentare. Promovarea antreprenoriatului, a creării de valoare adăugată este un alt principiu propus de omul de business francez la care se adaugă și acela că standardele de afaceri între diferite economii trebuie să fie identice pentru a nu discrimina comerțul și producătorii dintr-o țară sau alta. Acestea sunt ideile lui Stephane Treppoz. Cu unele putem fi de acord, cu altele, nu. Unele se bat cap în cap cu altele sau nu se pot aplica la România. Dar, într-un moment în care se caută soluții de reformare a societății românești, propunerile antreprenorului francez pot fi o sursă de inspirație.

Institutul de Statistică a publicat datele referitoare la situația economiei românești în al doilea trimestru al acestui an. Cifrele erau așteptate cu interes pentru că primul trimestru a fost dezamăgitor, în sensul că ritmul de creștere economică a fost redus, numai 0,6%, față de aceeași perioadă a anului trecut. Mai mult, prognozele privind creșterea PIB pentru anul acesta sunt modeste, respectiv o variantă realistă arată un plus anual de 1,5%, în timp ce bugetul a fost construit pe o așteptare mult mai optimistă, de 2,5%. Deocamdată, trimestrul al doilea mai aduce un pic de speranță, în sensul că produsul intern brut a crescut cu 2,1%, în termeni anuali, ceea ce a dus primele șase luni ale acestui la o creștere cu 1,4%, în comparație cu primul semestru al anului trecut. Cifrele arată ceva mai bine decât în primul trimestru. Al doilea (aprilie-iunie 2025) a adus un reviriment al creșterii economice. Strict pe baza acestor date, România se întoarce pe podiumul statelor europene cu cea mai mare creștere a PIB, după Danemarca și Croația, dar nu ar trebui să ne îmbătăm cu apă rece. În continuare, creșterea economică de anul acesta este sub semnul întrebării, sunt analiști care nu exclud o ușoară recesiune, și totul va depinde de reacția economiei la măsurile de ajustare bugetară introduse în a doua parte a anului. Este vreo diferență vizibilă între cele două trimestre, în ceea ce privește evoluția economiei? Răspunsul este da. Mai precis, în primul trimestru cu greu s-au găsit câteva ramuri care au contribuit la creșterea economiei. Majoritatea sectoarele economice au stagnat și unele chiar au înregistrat un recul al activității, cum este cazul industriei, tehnologiei informațiilor, activităților profesionale sau activităților de spectacole, culturale și recreative. Singurele domenii care au crescut au fost construcțiile și administrația publică. Spre deosebire de primele trei luni ale anului, în al doilea trimestru, economia românească a avut două motoare de creștere. Cel mai important a fost din nou sectorul construcțiilor, cu o creștere a activității cu 5,6% și cu o contribuție la creșterea economică de 0,1%, la care s-a adăugat industria de tehnologie și comunicații cu o creștere de activitate cu 1,1%. Par cifre mici, dar au fost suficiente pentru a revigora întrucâtva creșterea produsului intern brut. Marea dezamăgire rămâne industria, un sector care continuă să aibă o pondere tot mai redusă în economie și, în același timp, fără nicio contribuție la creșterea economică. Dar, majoritatea sectoarelor au stagnat sau au scăzut. Nu fac excepție din aceste categorii comerțul, activitățile profesionale sau sectorul financiar și agricultura. De asemenea, este de reținut scăderea constantă a ponderii agriculturii în economie. Trebuie să reamintim că primele șase luni ale anului, perioada la care se referă datele statistice, nu s-au caracterizat prin schimbări importante legislative sau de business. Economia și sistemul public s-au aflat doar sub regulile introduse de ordonanța trenuleț, adoptată la sfârșitul anului trecut, care a luat măsuri pentru a ține sub control cheltuielile bugetare. Alegerile prezidențiale se încheiaseră în a doua parte a lunii mai, cifrele bugetului erau în continuare critice și schimbările fiscal-bugetare erau iminente. Deci, ușoara revenire a economiei s-a făcut mai degrabă din inerție, pe baza modelului de creștere bazat pe consum. În același timp, costurile cu salariile au crescut în majoritatea activităților economice, mai mult în sectorul privat, mai puțin în administrație. Scăderi ale costurilor cu forța de muncă au fost în sectoarele serviciilor, respectiv cele turistice, recreative sau servicii suport. În concluzie, evoluția economiei în trimestrul al doilea trece printr-un punct de inflexiune care se va duce ori către creștere, ori către recesiune.

Ieri, institutul Ifo a publicat o analiză succintă a economiei germane. Studiul arată de la început că economia germană încă nu s-a deblocat după criză, iar argumentul important în acest sens este că în primul semestru economia a stagnat, iar pe întregul an creșterea este prognozată la un nivel de 0,2%. Este de prisos să mai spunem că evoluția celei mai mari economii europene poate tracta sau dimpotrivă poate induce stagnarea în multe state membre care au legături comerciale cu Germania, inclusiv România. Analiza institutului german menționează că redresarea economiei va depinde de implementarea programelor anunțate de coaliția de guvernare care includ investiții masive în infrastructură și în sectorul de apărare. Una peste alta, capacitățile de producție, în special cele industriale, sunt subutilizate, iar managerii companiilor din diverse sectoare se confruntă cu o cerere redusă și cu scădere a competitivității pe piețele externe. De altfel, exporturile germane sunt afectate de impunerea tarifelor vamale de către SUA. Exporturile germane au crescut în primele luni ale anului datorită aprovizionării anticipate pe care au făcut-o companiile americane tocmai pentru a se proteja de introducerea noilor taxe vamale. Numai că începând cu al doilea trimestru al anului, nivelul exporturilor în SUA s-a redus. Sectorul construcțiilor nu este în cea mai bună formă. Domeniul rezidențial a fost în suferință, în schimb investițiile publice au mai salvat ce s-a putut salva pentru această ramură economică. În același timp, consumul își revine, dar ritmul de creștere este foarte lent. Evoluția este explicabilă dacă avem în vedere că puterea de cumpărare nu a crescut, ceea ce face ca sentimentul consumatorilor să nu fie prea optimist. Sunt factori care au dus la o stagnare a consumului și implicit a cererii. Tot despre o criză se vorbește în studiul Ifo și referitor la piața muncii. Numărul angajaților va crește anul acesta cu 19.000 de persoane în timp ce rata șomajului va ajunge la 6,3% (o creștere cu 155.000 de persoane). Piața muncii ar putea să crească o dată cu redresarea economiei, dar este încă influențată de implicarea modestă a imigranților. Rata inflației va ajunge anul acesta la 2,2%, un nivel favorabil economiei, și va scădea ușor anul viitor până la 2,1%. Prețul energiei este de așteptat să scadă temperând în felul acesta o evoluție despre care se vorbește intens de la începutul războiului în Ucraina. Respectiv, lipsa gazului ieftin din Rusia a dus multe companii germane în situația de a deveni necompetitive pe plan global. Se spune tot mai des că economia germană trebuie să se adapteze la prețuri energetice mai mari. Sunt motive de optimism, respectiv că prețul energiei se va reduce, pentru că începând cu anul viitor guvernul a anunțat că va reduce câteva taxe aplicate asupra prețului energiei. Inflația va rămâne la un nivel scăzut, iar începând de anul viitor se va reduce TVA în sectorul ospitalității, iar creșterea salariului minim în următorii doi ani va pune presiune și asupra salariilor mari. De asemenea, analiza Ifo arată că va exista o creștere a salariilor începând cu anul 2027. Prognoza arată că prețul certificatelor de carbon va urca, din nou, ceea ce va însemna și o creștere a prețului energiei. Anul acesta, vor fi retrase o serie de ajutoare acordate de stat pentru compensarea creșterii tarifului energiei și va crește cota contribuțiilor de asigurări sociale. Drept urmare deficitul bugetar va fi de numai 2,1% din PIB, un nivel bun, la care se adaugă o datorie publică rezonabilă, care va ajunge în următorii doi ani la 63% din PIB. În concluzie, raportul institutului german Ifo arată că revenirea economiei depinde de măsurile economice și fiscale de stimulare care se vor adopta. În același timp, evoluția economiei germane depinde și de deciziile administrației americane. O eventuală ridicare a tarifelor vamale ar inhiba din nou creșterea economică. O creștere de care are nevoie atât Germania, cât și Europa.

De fiecare dată când FMI vine la București apare și emoția. Își fac loc vocile care dau ca inevitabil un acord de împrumut cu instituția financiară internațională. Nu îi putem condamna neapărat pe cei care se gândesc că România va lua un împrumut de la Fondul Monetar Internațional (FMI), pentru că mulți dintre ei au, probabil, amintirea încă proaspătă a anilor 2009-2010. Atunci, criza economică a fost ținută sub control cu ajutorul finanțelor împrumutate de la FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială. FMI a fost și a rămas ceea ce se numește un împrumutător „de ultimă instanță”, adică la care apelezi doar atunci când nimeni nu te mai creditează sau când costurile sunt atât de mari încât este fără sens economic să iei credite de pe piață. Cei care anticipează iminența unui acord cu FMI se înșeală. Chiar și cu un deficit bugetar imens România nu este astăzi într-o situație „de ultimă instanță”. Comparațiile cu criza din 2009-2010 nu se susțin. Atunci, era o criză globală care a pătruns în Europa și care a ajuns și la o criză de finanțare. Statele europene atinse de dezechilibrele bugetare ajunseseră să se împrumute de pe piețe la dobânzi extrem de mari, astfel că Banca Centrală Europeană a inventat un mecanism de cumpărare de obligațiuni care a pus la adăpost economiile din zona euro. România, abia intrată în Uniunea Europeană, nu se afla sub „umbrela” Băncii Centrale Europene, astfel că o parte importantă din împrumutul FMI-Comisia Europeană-Banca Mondială a mers direct către Banca Națională a României (BNR) pentru consolidarea rezervei valutare. S-a spus că împrumutul a fost făcut pentru băncile străine. În general, este adevărat, dar, în egală măsură, creditul i-a ajutat și pe români și mediul de afaceri local. O retragere a fondurilor străine din țară, în special a împrumuturilor intragrup ale băncilor, nu se știe unde ar fi dus leul în raport cu moneda europeană. Cu rezerva valutară consolidată cu banii de la FMI și cu un acord încheiat cu marile bănci străine, BNR a putut să gestioneze criza nu doar în interesul băncilor, ci și în favoarea cetățenilor. Și a rambursat fără probleme și fracția de împrumut pe care a primit-o de la FMI. Citeste siFMI la București | Dacă nu vor fi reduse cheltuielile statului vom ajunge la un acord cu FMI (Economist) Ceva seamănă totuși acum cu atunci și anume deficitul bugetar. În anul 2009, România urca brusc la un vârf de deficit bugetar de 7,2% din PIB, adică 36 miliarde de lei. Anul trecut, România ajungea la un deficit de 8,65% din PIB, metoda cash, ceea ce înseamnă aproximativ 153 miliarde de lei. Cifrele sunt grăitoare și ele ne arată, dincolo de degradarea situației bugetare, diferența de talie a economiei românești. O dovadă clară în acest sens este că deficitul bugetar din 2009, de 36 miliarde de lei, este împrumutat astăzi pe nerăsuflate, într-o singură lună. Iar împrumutul parafat în anul 2009, de 20 miliarde de euro, din care s-au tras 17 miliarde, înseamnă mai puțin decât jumătate din necesarul de finanțare pentru anul acesta. Lăsând istoria la o parte, deocamdată, prezența la București a reprezentanților FMI nu înseamnă decât o vizită de monitorizare. O vizită care are relevanța sa, dar care nu are nicio semnificație legată de un împrumut. Așa arată lucrurile astăzi. Fără îndoială, cu ocazia analizelor făcute de experții FMI vom putea afla câteva date despre situația bugetară și despre evoluția economiei românești, dar nu ne putem aștepta la noutăți extraordinare. Starea bugetului de stat este cunoscută, iar actualul guvern a vorbit deschis despre situația complicată și despre pericolele care pândesc în cazul în care nu se iau măsuri de ajustare a deficitului. FMI, ca de obicei, va arăta în comunicatul oficial de la sfârșitul misiunii, direct sau printre rânduri, punctele sensibile ale deciziilor guvernamentale și efectele lor. Cel puțin din acest motiv, prezența FMI la București poate aduce câteva informații interesante.

Nu ar trebui să trecem foarte repede peste datele pe care le-a prezentat ieri premierul Ilie Bolojan. Ele ne arată nu doar cum s-a ajuns la actuala situație din administrația locală, ci și felul în care politicienii din teritoriu au știut să profite de cedările în lanț ale politicienilor de la centru. Primul lucru care atrage atenția este statistica stratificată de la nivel local. Adică, totalul posturilor din administrația locală este de 190.000. Aceste posturi sunt stabilite de guvern și defalcate în teritoriu, principalul criteriu fiind cel al numărului de locuitori. Așa după cum spune premierul Bolojan aici este singura zonă în care guvernul poate interveni pentru stabilirea numărului de posturi. Al doilea nivel este cel al numărului de posturi aprobate prin organigramă. Este vorba despre transpunerea în practica birocratică a standardului stabilit de Executiv. Numărul posturilor cuprinse în organigramele unităților administrativ-teritoriale este de 164.000, mai mic cu 14% decât posturile aprobate. Ceea ce ne arată că există o anumită rezervă la nivel local în a transpune în organigrame toate posturile validate de către Executiv, respectiv de prefecturile din fiecare județ. Un al treilea indicator este cel al posturilor ocupate efectiv, numărul acestora fiind de aproximativ 130.000. După cum se poate vedea între cele de pe hârtie și cele efectiv ocupate este o diferență de de 34.000 de posturi, adică 21% din cele care apar în organigramele administrațiilor locale. De ce există diferența între posturile din organigramă și cele efectiv ocupate? Premierul Bolojan explică un lucru simplu: directorii și șefii din administrațiile locale sunt avantajați de acest sistem, pentru că în felul acesta, având subalterni chiar și pe hârtie, își pot păstra funcțiile. Așadar, interesul șefilor de serviciu sau al directorilor este să mențină un număr mare de posturi chiar și neocupate. Adevărul este că acest lucru îl aflasem anul trecut, atunci când guvernul Ciolacu a inițiat un fel de reformă a instituțiilor publice prin care s-au tăiat o parte din posturile neocupate și o dată cu ele au dispărut și o serie de posturi de conducere. Iată că situația din instituțiile statului se repetă și în multe primării din țară. Cele trei categorii de posturi din administrație, totale, aprobate în organigrame și ocupate efectiv, complică demersurile de reducere a cheltuielilor bugetare. În sensul că guvernul s-ar putea limita la reducerea a 26.000 de posturi care nici măcar nu au fost înființate plus 35.000 de posturi vacante. Cu alte cuvinte, dacă se desființau 60.000 de posturi guvernul s-ar fi putut lăuda că a făcut reformă. Ar fi sunat spectaculos pentru cei mai puțini familiarizați cu funcționarea administrației centrale sau locale (și cu siguranță sunt destul de numeroși), dar efectele asupra bugetului ar fi egale cu zero. În sensul că dacă doar se desființează un număr de posturi singurul câștig este acela că sunt eliminate, în același timp, câteva posturi de conducere din primării și totodată se „evaporă” rezerva de angajări din administrația locală. Dar, acest tip de reduceri nu ar fi adus nicio scădere a cheltuielilor bugetare, pentru că posturile neocupate înseamnă zero plăți în materie de salarii. De aceea, pentru a se ajunge și la tăieri reale de cheltuieli de la buget este nevoie să se reducă posturi ocupate. Că va fi vorba de 10.000, de 13.000 sau de 15.000 de angajați care vor pleca rămâne de văzut cum se va înțelege coaliția de guvernare. Dar, într-adevăr, ca să existe un efect concret de ajustare bugetară va fi nevoie de concedierea unor angajați din administrația locală. Ieri, președintele țării și premierul au făcut chiar și un calcul: pentru 13.000 de persoane disponibilizate la un salariu mediu brut de aproximativ 9.000 de lei pe lună, economia la buget este de aproximativ 1,4 miliarde lei pe an. Acestea sunt cifrele mari. Ceea ce contează, însă, cel mai mult este ca în următoarele două săptămâni coaliția politică să își clarifice ce și cât vrea de la mini-reforma administrației locale.

Un refren care se aude foarte des în spațiul public, în ultimul timp, este că, de fapt, măsurile de reducere a deficitului bugetar sunt luate degeaba. Adică, eforturile care se fac de societatea românească nu au efect asupra bugetului, respectiv nu duc la scăderea deficitului. Cel mai bun exemplu în acest sens este că TVA a crescut începând cu prima zi a lunii august. Deci, nu avem date publice pentru a vedea care a fost efectul creșterii TVA asupra încasărilor bugetare. Nu știm nici dacă veniturile din TVA au crescut, nici dacă ridicarea cotelor de TVA a inhibat consumul și încasările bugetare au stagnat. Din acest punct de vedere, nu ne putem pronunța dacă efectul asupra bugetului a fost pozitiv, negativ sau inexistent. De asemenea, primul pachet a început să se aplice tot din luna august a.c. și de aceea efectele nu sunt încă vizibile. Așadar, cine spune că pachetele de măsuri nu-și fac efectele asupra bugetului fie minte, fie nu este informat. Mai mult, pachetul 2 abia a trecut de Parlament prin asumarea răspunderii, deci efectele le vom vedea în ultima parte a anului și în 2026. În al doilea rând, se văd în buget unele semne încurajatoare. Este vorba despre evoluția deficitului bugetar lunar. Mai precis, anul a început cu un deficit bugetar lunar, în ianuarie a.c., de 11 miliarde de lei, a urcat la 19 miliarde în februarie a.c. și de atunci a scăzut constant ajungând în iunie a.c. la 5,5 miliarde, iar în luna iulie a.c. la 6,7 miliarde de lei. Este o tendință pozitivă, de scădere a deficitului bugetar, care dă speranțe că în a doua parte a anului reducerea va fi și mai accentuată. Mai mult, în luna iulie a.c., bugetul s-a apropiat de o mică performanță, adică obținerea unui excedent primar. Concret, deficitul bugetar a fost de 6,7 miliarde, în timp ce cheltuielile cu dobânzile au ajuns la 6,5 miliarde de lei, foarte aproape de nivelul deficitului. Este adevărat că plățile lunare cu dobânzile au urcat destul de mult față de luna anterioară, dar, cu toate acestea, găsim o zonă de echilibru bugetar. Nu este prima dată când se întâmplă acest lucru. Și în anii anteriori au existat situații în care deficitul lunar s-a apropiat de nivelul de plată al datoriei publice, în mai 2024 și în iunie 2023, deci nu este neapărat o noutate. Va trebui însă să vedem dacă apropierea de un excedent primar lunar se va menține pe o perioadă mai lungă de timp. Nu pare o mare realizare (scăderea deficitului bugetar lunar), dar să nu uităm că reducerea deficitului se face pas cu pas, lună de lună. Ne putem întreba: ce a dus la tendința de reducere a deficitului bugetar? Sunt mai multe explicații: începând cu luna iulie a.c. s-au aplicat măsurile de reducere a sporului salarial pentru condiții vătămătoare de muncă și măsuri de reducere a numărului de zile de concediu de odihnă acordate suplimentar angajaților statului care lucrează în condiții grele. La care se adaugă decizia luată anul trecut prin ordonanța trenuleț de a îngheța salariile bugetare și pensiile. De altfel, anul acesta avem o stabilizare a cheltuielilor de personal și a celor cu asistența socială, respectiv în medie cheltuielile cu salariile bugetare au fost de 14 miliarde de lei pe lună, iar cele cu asistența socială au ajuns în medie la 21 miliarde de lei pe lună. Este încă un semn bun mai ales spre deosebire de anul trecut când cheltuielile cu salariile bugetare și cele cu pensiile au crescut semnificativ în mai multe rânduri. Sunt câteva semnale pozitive, care însă nu pot estompa realitatea că deficitul bugetar pe primele șapte luni ale anului a crescut față de anul precedent. De aceea, este de așteptat ca pachetele de măsuri de ajustare bugetară să își arate efectele începând chiar din această toamnă.

Întrebarea era: nu când, ci unde se va împotmoli programul guvernului de ajustare bugetară? Avem un răspuns și anume partidele politice care formează coaliția de guvernare nu se înțeleg pe tema administrației locale. Pachetul 1 a fost în principiu asimilat. Dacă privim în urmă putem spune că pachetul 1 de ajustare bugetară este despre creșterea TVA, despre reducerea indemnizațiilor pentru mame, despre reducerea sporurilor în sectorul bugetar, despre măsurile din învățământ și evident despre impunerea plății contribuției de asigurări sociale de sănătate (CASS) pentru pensiile mai mari de 3.000 de lei. Este aproape sigur că pensionarii nu vor uita și nu vor ierta în viitor introducerea CASS și acesta este motivul pentru care premierul Bolojan insistă ca măsurile nepopulare care s-au luat și care se vor lua să fie susținute de o coaliție politică extinsă. În felul acesta, nota de plată care va fi achitată de partidele de la guvernare s-ar putea împărți la mai mulți. Pachetul 2 este mult mai complicat decât primul, pentru că pune degetele pe multe dintre „rănile” deschise, în ultimele două decenii, ale sistemelor publice românești. Este foarte complicat să „ataci”, în același timp, domenii precum sistemul juridic, educația, sănătatea, companiile de stat, instituțiile publice de supraveghere și reglementare, administrația locală și mediul de afaceri. Fiecare dintre aceste sectoare publice sau private și-au construit propriile sinecuri, privilegii și rețele de complicități. Pot fi date multe exemple, dar ne vom limita numai la două din domenii diferite. În educație, din punct de vedere economic este clar că stabilirea unor norme didactice cu ore cât mai puține în paralel cu extinderea sistemului de plată cu ora nu a însemnat nimic altceva decât o creștere mascată a salariilor. A fost o complicitate între politicieni și profesori pentru o creștere netransparentă a veniturilor salariale ale cadrelor didactice. Citeste siTăierile din administrația locală, amânate două săptămâni. Guvernul își va asuma răspunderea doar pe 5 pachete de măsuri fiscale În ceea ce privește mediul de afaceri, pachetul 2 aduce o înăsprire a eșalonărilor la plata obligațiilor către stat. Este de înțeles că pandemia a creat un sistem simplificat de eșalonare a datoriilor companiilor. Economia era într-o situație cu totul specială, dar de atunci au trecut cinci ani și amânarea plăților a devenit un factor de viciere a concurenței. Unele companii își plătesc datoriile la zi, altele le amână pe o durată nedeterminată. De aceea, restricțiile pregătite în materie de eșalonare la plată pot părea în defavoarea mediului de business, dar, de fapt, vin în susținerea unui mediu concurențial corect. La fel stau lucrurile și în ceea ce privește abuzul de insolvență. În fond, ce își propune așa-numitul pachet 2 de ajustare bugetară? În esență, schimbă vârsta de pensionare și metoda de calcul a pensiei magistraților raportată la venitul salarial. Pare simplu, dar a fost nevoie de ani de zile pentru ca un guvern să se încumete să taie „nodul gordian” al pensiilor speciale. Modificările din sistemul de sănătate își propun să crească baza de asigurați care plătesc contribuție. La companiile de stat se va reduce numărul de administratori și de reprezentanți în adunarea generală a acționarilor, indemnizațiile lor vor fi mai mici, între anumite limite legate de media salarială, și se vor reașeza indicatorii de performanță. La ANCOM, ASF și ANRE vor scădea salariile și se va face și o reducere a personalului. Desigur, acestea sunt abordările reformiste. Există, însă, o mulțime de observații, contestări sau proteste referitoare la măsurile incluse în pachetul 2. Un pachet din care, deocamdată, lipsesc deciziile privind administrația locală, care ar trebui să fie, de altfel, cele mai consistente în materie de reducere a cheltuielilor bugetare. Guvernul nu le poate evita, cel mult le poate „îndulci”. Vom vedea în următoarele săptămâni cât de „amară” va fi pastila pe care o vor „înghiți” primarii și angajații din administrația locală.