Joseph de Maistre este celălalt mare critic al Revoluției franceze, alături de Edmund Burke, dar abordarea lui e mult mai tăioasă și mai condensată. Scrie scurt, ironic, cu o vervă care amintește de Voltaire, deși convingerile sale sunt exact pe dos. E un catolic ultramontan până în măduva oaselor, apărător fanatic al autorității papale și convins că toate suferințele omenirii, oricât de crude, au un sens providențial. Pesimismul său despre natura umană e absolut – omul e păcătos din fire, și doar autoritatea absolută și Biserica pot ține lucrurile în frâu. 

Chiar și așa, Maistre nu e lipsit de nuanțe. Deși respinge Revoluția franceză, admite că revoluționarii americani apărau un principiu de libertate compatibil cu spiritul britanic. Ba chiar recunoaște că nu aceleași instituții se potrivesc tuturor popoarelor: fiecare națiune are un spirit propriu, deci are nevoie de o formă de guvernare potrivită lui. În Rusia, unde a fost ambasador, a avut o influență remarcabilă, convertind aristocrați la catolicism și scriind texte ca o apărare paradoxal amuzantă a Inchiziției spaniole.

Îl citești pe Maistre și nu știi dacă să râzi sau să te îngrozești. Are o coerență internă fascinantă, duce până la capăt idei care sperie și provoacă. Departe de a fi doar o figură a „dreptei” – termen care s-a schimbat mult de la vremea sa – e un gânditor profund, dar incomod, care forțează catolicismul până dincolo de ortodoxia sa. A fost, într-un sens paradoxal și ironic, mai catolic decât papa.