Kant pornește de la un conflict permanent în gândirea metafizică – încercarea de a demonstra rațional existența lui Dumnezeu, nemurirea sufletului sau libertatea voinței – și propune o schimbare de paradigmă: nu ne mai concentrăm pe obiectele presupuse ale cunoașterii, ci pe condițiile subiectului care cunoaște. Astfel ia naștere Idealismul transcendental, adică ideea că timpul, spațiul și categoriile gândirii (cele 12 faimoase structuri ale intelectului) nu sunt realități ale lumii exterioare, ci forme ale minții noastre, condiții ale posibilității experienței. Prin această „revoluție copernicană”, Kant trasează granițele a ceea ce poate fi cunoscut legitim – o „curte de justiție” a rațiunii.

În Critica rațiunii practice, Kant face ceva similar în etică: nu inventează o morală nouă, ci fundamentează moralitatea pe rațiune pură, prin imperativul categoric. Dacă acțiunea ta poate deveni lege universală și dacă nu tratezi niciodată omul doar ca mijloc, ci întotdeauna și ca scop, ești în sfera morală. Influențat de stoici, dar fără cosmologia lor, Kant separă rațiunea morală de natură și de înclinații. Rațiunea trebuie să fie autonomă. Ideea de demnitate, universalitate, datorie – toate devin pietre de temelie pentru gândirea drepturilor omului.

A treia critică, a facultății de judecată, explorează cum putem gândi „ca și cum” lumea ar avea un scop. Estetica și biologia devin spații unde nu mai e vorba de cunoaștere strictă, ci de judecăți reflexive, de gust, de finalitate fără scop real. Kant reușește să conecteze contemplarea estetică de ideea de armonie interioară a facultăților. Iar în scrierile politice și istorice – despre pacea perpetuă și istoria universală – Kant propune principii republicane, dar și o viziune tensionată, dialectică, asupra progresului. Nu oferă o sinteză finală, ci o mișcare deschisă, fertilă, care a influențat toată filozofia ulterioară. Kant rămâne un gânditor esențial, greu de citit, dar imposibil de ocolit.