Revoluțiile de la 1848, numite adesea „Primăvara popoarelor”, au reprezentat o explozie simultană de nemulțumiri politice, sociale și naționale în aproape întreaga Europă. De la Paris la Viena, de la Milano la Budapesta și București, valul revoluționar a cerut libertate, constituții, suveranitate națională și drepturi civile. A fost o reacție la absolutism, dar și la crizele economice, la foamete și la excluderea maselor din viața publică. Intelectuali, muncitori, studenți, burghezi reformatori - cu toții au ieșit în stradă, visând o ordine nouă.

Dar deși au început cu entuziasm și speranță, cele mai multe dintre aceste revoluții au fost înfrânte rapid. Monarhiile s-au regrupat, armatele au fost chemate, iar diviziunile dintre revoluționari - între liberali și radicali, între naționaliști și socialiști - au slăbit mișcările. Cu toate acestea, ideile nu au dispărut: au lăsat urme adânci în conștiința europeană, în structurile politice și în textele constituționale adoptate ulterior.

Revoluțiile de la 1848 au fost un moment de adevăr pentru modernitatea europeană: au scos la iveală tensiunea dintre promisiunile Luminilor și realitățile politice ale secolului XIX. Nu au reușit să schimbe imediat sistemele, dar au accelerat procesul istoric care avea să ducă, în deceniile următoare, la unificări naționale, extinderea drepturilor și recunoașterea unei opinii publice active. Un eșec politic, dar un pas decisiv în lunga luptă pentru democrație.