Slavofilismul este un curent intelectual și cultural născut în Rusia în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacție la influențele occidentale și la modelul modernizării impus de Petru cel Mare. Slavofilii susțineau că Rusia nu trebuie să urmeze calea Europei - marcată de raționalism, individualism și revoluții - ci să se întoarcă la valorile sale proprii: credința ortodoxă, comunitatea tradițională (obșcina) și autoritatea morală a țarului.

Gânditori precum Aleksei Khomiakov, Ivan Kireevski și Konstantin Aksakov au criticat raționalismul sec al Occidentului și au elogiat „duhul sobornic” al Ortodoxiei: o formă de unitate spirituală și colectivă, opusă individualismului apusean. Pentru slavofili, adevărata libertate nu înseamnă autonomie individuală, ci armonia dintre om, comunitate și tradiție. Reforma și progresul nu trebuie impuse din exterior, ci cultivate organic, din interiorul sufletului rus.

Deși în opoziție cu occidentalismul și liberalismul rus, slavofilismul nu era un conservatorism inert. Era animat de convingerea că Rusia are o misiune istorică aparte - să ofere lumii o alternativă spirituală la civilizația materialistă a Vestului. Influența slavofililor a fost profundă: au marcat literatura (de la Gogol la Dostoievski), filozofia religioasă rusă, dar și formele ulterioare de naționalism. În multe privințe, slavofilismul rămâne matricea ideologică a unei viziuni despre Rusia ca „a treia Romă”, păstrătoare a unui adevăr ignorat de Europa.