Președintele ultra-liberal al Argentinei Javier Milei a împlinit un an de mandat, timp în care a impus țării un program dur de austeritate. Părerile comentatorilor cu privire la politicile sale sunt împărțite.

CNN transmite că ”sub economistul libertarian care mânuiește drujba, guvernul a înregistrat o serie de surplusuri bugetare, iar inflația a scăzut brusc. „Rezultatele au fost mai bune decât se aștepta”, conform Fondului Monetar Internațional.

Investitorii au aplaudat, de asemenea, schimbările.

Dar reducerile bugetare au avut un cost pentru argentinienii obișnuiți. Rata sărăciei a crescut cu peste 50%, de la un nivel deja ridicat. Economia, a treia ca mărime din America Latină, a alunecat și mai adânc în recesiune, iar șomajul este în creștere”.

După cum remarcă The Telegraph, ”la un an de la învestire, Milei are un rating remarcabil de aprobare de 47%, mult pentru un lider care a făcut reduceri atât de dure și atât de profunde încât nivelul sărăciei crește.

Spre surprinderea multora, președintele s-a dovedit a fi un pragmatic dezmințindu-și propria sa retorică.

În campania electorală, el i-a acuzat pe peroniştii care au condus ţara în cea mai mare parte a acestui secol, că sunt „criminali” şi l-a denunţat pe Luiz Inácio Lula da Silva, preşedintele Braziliei, cel mai mare partener comercial al Argentinei, drept un „comunist corupt”.

Dar dl Milei a convins opoziția să susțină mai multe dintre reformele sale cheie, în timp ce recent a încheiat o mare afacere pentru a vinde gaz Braziliei”.

The Wall Street Journal comentează că ”suporterii lui Milei sunt convinși că lucrurile ar fi stat cu mult mai rău dacă el nu ar fi fost președinte.

El este David al lor care luptă împotriva statului Goliat, cu o bancă centrală nesăbuită și cu noianul de reglementări date de rețele de interese speciale - de la sindicate și organizații sociale neguvernamentale până la producători autohtoni.

Scepticii au motive să se îngrijoreze. Guvernul se laudă că a atins echilibrul fiscal. Dar, după cum explică o lucrare recentă a  unor economiști, administrația s-a bazat în mare măsură pe reducerile determinate de inflație ale cheltuielilor sociale și investițiilor publice, mai degrabă decât pe reforme structurale”.

Iar The New Yorker notează în comentariul său că ”pentru Milei, cauzele cruciale ale prăbușirii țării sunt gestionarea proastă a guvernului, corupția și, mai ales, politicile „comuniste” – în special mișcarea numită după regretatul dictator Juan Domingo Perón, a cărui moștenire încă umbrește politica Argentinei.

Perón, inspirându-se de la Mussolini, a creat o mașinărie politică incluzând în cele din urmă oficiali de la extrema stângă la dreapta.

Aproape toți au contribuit la susținerea unuia dintre cele mai mari state ale bunăstării din lume, naționalizând totul, de la utilitățile publice până la Banca Centrală.

Pentru a acoperi cheltuielile, guvernul a tipărit pur și simplu mai mulți bani, iar inflația a devenit un fapt acceptat în viața argentiniană.

Pe măsură ce oamenii și-au pierdut încrederea în bănci și în peso, dolarii americani de pe piața neagră au devenit moneda semi-oficială a țării; de-a lungul timpului, se crede că argentinienii au ascuns aproximativ două sute șaptezeci și șapte de miliarde de dolari, probabil cea mai mare cantitate de cash din afara Statelor Unite”.