În pofida a ceea ce cred unii dintre români, economia autohtonă produce bunuri și servicii. Industria și-a păstrat un aport substanțial în produsul intern brut, serviciile au crescut exponențial față de anul 1989, iar construcțiile și-au păstrat ponderea. Ceea ce arată că economia produce, poate nu toate mărfurile din regimul comunist, dar, în orice caz, o gamă de bunuri și servicii.

Se aude din nou tot mai des refrenul care spune că România nu produce „mai nimic”. Desigur, este ușor să arunci o astfel de idee, care are priză la public, dar care nu este susținută de realitate. Pentru o analiză, chiar și „frugală”, este nevoie să plecăm de la adevărul evident că România are o altă economie față de cea dinainte de anul 1989. Facem comparația cu anul 1989, pentru că mulți dintre cei care spun că economia românească nu mai fabrică „aproape nimic” se referă la epoca socialistă, atunci când economia producea „de toate”.

Așadar, suntem într-o altă economie față de anul 1989, pentru că structura este cu totul diferită. În comunism, industria avea o pondere în PIB de 46%, acum reprezintă mai puțin de 20%. Agricultura avea un aport de 14% din PIB, acum înseamnă doar 4%. Sectorul construcțiilor a reușit să crească, de la 5,5% la 7% din PIB. Dar, schimbarea cea mai importantă este legată de evoluția serviciilor. Dacă înainte de anul 1989, acest sector avea o pondere nesemnificativă acum ajunge la peste 30%. Ceea ce ne arată că economia românească s-a schimbat în sensul modernizării. Nu este un secret pentru nimeni că o economie dezvoltată este una a serviciilor, iar structura actuală ne arată tocmai o schimbare în acest sens.

Cu alte cuvinte, în economie avem mai multe servicii de tehnologia informației, mai multe servicii bancare sau de asigurări, mai multe servicii profesionale pentru companii, precum fiscale, de contabilitate, juridice sau de consultanță. Trebuie remarcat că aceste domenii înseamnă în cele mai multe cazuri și personal calificat, „gulere albe”, care presupun și plata unor salarii mari.

Avem mai multe servicii adresate populației. De exemplu, înainte de anul 1989, serviciile de transport de tip taxi erau o raritate chiar și în marile orașe, acum, serviciile de transport sunt extrem de diverse, de la companiile tradiționale la cele digitale. În regimul comunist, serviciul poștal se limita la transmiterea scrisorilor, acum serviciul a devenit o adevărată industrie și unii consumatori nu și-ar putea imagina viața fără să apeleze la serviciile de curierat rapid cel puțin o dată pe săptămână.

Nu înseamnă că în termeni absoluți industria sau agricultura au o valoare mai mică decât înainte de anul 1989. Dacă avem în vedere că produsul intern brut al României a crescut de peste șapte ori în comparație cu anul 1989 vom înțelege că, de fapt, avem o industrie și o agricultură mai puternice, însă altfel așezate la nivelul economiei. Dar, ascensiunea sectorului de servicii a coincis cu reducerea ponderii industriei. Totodată, este vizibil că marile întreprinderi de stat industriale au dispărut fie din cauza pierderii piețelor, fie, uneori, din motive obscure, și au lăsat în urmă, în special în orașele mici deficite importante în materie de cerere de forță de muncă.

Totuși, pentru cei care au tentația nostalgiei după regimul comunist să spunem că am găsit într-o analiză a profesorului Florin Georgescu, membru în Consiliul de administrație al BNR, o comparație a produselor industriale și alimentare fabricate în anul 2014, în România, față de anul 1989. Din păcate, datele sunt vechi, au deja un deceniu, dar pot oferi un reper.

Astfel, nouă produse aveau o creștere a producției față de anul 1989: aspiratoare, anvelope, frigidere, autoturisme, bere, cherestea, aragaze, ulei și produse din carne. Alte opt mărfuri aveau o reducere a producției cu mai mult de 90%: țesături, tricotaje, mașini de spălat, păcură, tractoare, locomotive, camioane și autobuze. Pentru unele sectoare există explicații (cum este cazul industriei textile) sau schimbări în timp, așa cum este situația mașinilor de spălat care astăzi sunt fabricate în România și sunt exportate în 42 de țări. De asemenea, de câțiva ani se produc tractoare și locomotive, sunt fabricate, sau mai bine spus asamblate, chiar și camioane sau autobuze.

În concluzie, se poate face un plan de industrializare, pot exista și nostalgii, dar realitatea este că nu se poate spune că România nu mai produce nimic. Ar fi nu doar o eroare, ci și o dovadă de rea intenție.